Fundamentele programării (XI) - Swift

Am arătat în episodul anterior cum putem face în așa fel încât să executăm în mod repetat instrucțiuni atâta timp cât o condiție este îndeplinită. Să considerăm acum un exemplu simplu: dorim să scriem o funcție care să afișeze toate numerele naturale cuprinse între 1 și o valoare pe care o primește ca parametru. Destul de simplu, nu? Ar fi cam așa:

Dacă privim cu atenție codul, identificăm patru componente: în linia 2 avem inițializarea unei variabile; în linia 3 avem condiția (influențată și de variabila menționată), în linia 4 avem instrucțiunea care realizează operație care dorim să fie repetată și în linia 5 avem o instrucțiune care modifică variabila pentru ca, la un moment dat, condiția să nu mai fie îndeplinită.

Acesta este un șablon atât de des întâlnit, încât limbajul Swift oferă o prescurtare.

Instrucțiunea for

Noua instrucțiune permite specificarea inițializării, a condiției și a modificării într-un format mai compact. Practic, avem cuvântul for, urmat de inițializare, condiție și modificare, separate prin semnul ; și apoi de instrucțiunea sau blocul de instrucțiuni care trebuie executate la fiecare iterație. Funcția noastră ar putea fi rescrisă astfel:

Observăm variabila i declarată în linia 2. Nu are nicio utilitate în afara buclei; limbajul Swift ne permite să punem declarația în zona de inițializare:

Există o diferență între cele două versiuni. Vă dați seama care este? Este vorba de domeniul de vizibilitate al variabilei i. În prima variantă ea este vizibilă în interiorul întregii funcții, în cea de-a doua este vizibilă doar în interiorul buclei. Dar, nu e cam și cum ar fi fost declarată în corpul buclei; atunci și-ar fi pierdut valoarea de la o iterație la alta; dacă e declarată în zona de inițializare a buclei, variabila există din momentul în care începe execuția buclei și până se termină (când condiția nu mai este adevărată). Trebuie să facem distincție între execuția întregii bucle și execuția unei iterații a buclei.

Dacă alegem prima variantă, valoarea finală a variabilei va fi disponibilă după încheierea execuției buclei.

În zona de inițializare a instrucțiunii for putem inițializa mai multe variabile dacă dorim. De asemenea, putem folosi mai multe operații și în zona de incrementare / decrementare (aceasta este o denumire utilizată pentru a treia zonă, deoarece de obicei operațiile care apar acolo sunt incrementări sau decrementări, deși nu este obligatoriu). I se mai spune, simplu, zona de incrementare (mult mai des avem incrementări).

Dacă apar mai multe operații, acestea trebuie separate prin virgule. Următoarea funcție utilizează aceasta facilitate. Încercați să vă dați seama ce se afișează!

Oricare dintre cele trei zone poate lipsi. Dacă lipsește zona de inițializare, înseamnă că vom opera asupra altor variabile. Dacă lipsește condiția, înseamnă că ne bazăm pe alte mecanisme pentru a întrerupe execuția buclei (de exemplu un return; altele vor fi prezentate în episodul următor). Dacă lipsește zona de incrementare / decrementare, înseamnă că ne bazăm pe alte mecanisme pentru a afecta condiția (în principiu, modificări în corpul buclei).

For în for

Cum era de așteptat, în cadrul corpului buclei pot apărea orice fel de instrucțiuni, inclusiv un alt for. Până acum am spus că este permis if în if (episodul IV) sau while în while (episodul X). Ne putem imagina că este permis și pentru alte instrucțiuni: am putea avea do în do, switch în switch și, acum, for în for. De fapt, știm că nu trebuie să ne limităm doar la un nivel de imbricare (vă mai amintiți termenul?). Și... instrucțiunile nu trebuie să fie de același fel: nimic nu ne oprește să avem if în while în for în switch în for. Nu ar fi prea bine să ajungem să avem așa ceva fiindcă am înțelege cu greu ce se întâmplă exact în zona respectivă, dar este posibil.

Să nu credem totuși că este permis orice! De exemplu, în Java nu putem avea o funcție în interiorul altei funcții. Dar, ca de obicei, există excepții...

Dar, să revenim la for în for; e destul de simplu. Să scriem o funcție care afișează numerele puțin altfel; fiecare va fi reprezentat de niște steluțe, numărul acestora indicând valoarea numărului.

Dacă am apela funcția cu argumentul 10, la ieșire s-ar scrie:

În situațiile simple în care avem o singură variabilă care apare în zonele de inițializare și incrementare și este implicată și în condiție, spunem că ea controlează bucla respectivă.

În principiu, buclele imbricate sunt controlate de variabile diferite, chiar dacă o variabilă dintr-o buclă exterioară poate fi folosită într-una interioară. În cazul nostru, variabila i care controlează prima buclă este utilizată în condiția celei de-a doua. Din nou, sunt excepții; putem (în teorie) să folosim aceeași variabilă pentru a controla o buclă interioară, atâta timp cât nu o redeclarăm; totuși, în marea majoritate a cazurilor așa ceva nu este de dorit.

Din nou, este important domeniul de vizibilitate al variabilelor. O buclă interioară poate accesa sau modifica o variabilă declarată într-un exterioară, dar invers nu este posibil.

Un for mai simplu

Spuneam că avem for pentru că am identificat un anumit șablon în modul în care este folosită de multe ori instrucțiunea while. De data aceasta vom identifica un astfel de șablon pentru instrucțiunea for. De multe ori pornim cu o valoarea și vrem să ajungem la o alta incrementând cu 1 valoarea la fiecare pas. Dacă ne uităm cu atenție, aproape toate instrucțiunile for de până acum respectă acest șablon.

Avem la dispoziție posibilitatea de a indica doar variabila, valoarea inițială și valoarea finală; valoarea variabilei va crește la fiecare iterație. Să rescriem funcția care afișează steluțele:

Observăm că nici măcar nu am declarat variabile; ele sunt declarate automat. De asemenea, observăm că valorile pe care le iau variabilele sunt precizate sub forma unor intervale, la fel ca cele care puteau fi utilizate pentru instrucțiunea switch (a se vedea episodul V). 

Avem la dispoziția și varianta care folosește ..<; dacă o alegem nu vom avea o iterație în care variabila de control să aibă valoarea specificată ca limită superioară.

Va urma

În următorul episod vom vedea cum putem afecta execuția "normală" a instrucțiunilor din interiorul buclelor.

Te-ar putea interesa și: